O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

Am sa va spun o intamplare ce se petrecea pe cand aveam eu vreo cinsprezece-saisprezece ani.

Intr-o seara, eu impreuna cu un prieten, hoinarind pe strazile pustii ale orasului meu, ne-am gandit sa intram intr-o vila ce era in constructie si sa cercetam; eram foarte curiosi si dornici de nazbatii. Am intrat acolo si ne tot invarteam 
peste tot, ne jucam. In fine, dupa ce ne-am plictisit am iesit si in aceeasi curte se afla o casuta mica si batraneasca ce arata mai mult ca o magazie. Si vazand 
becul aprins la dormitor ne-am apropiat "sa pandim". De fapt nu stiu nici daca avea lumina, cert e ca dormitorul era luminat de o lumanare. In acel dormitor ce semana cu o chilie de manastire, se afla o batranica blanda cu sufletul mai batran ea. Am aflat-o rugandu-se si privind la o icoana a Maicii Domnului, atat de patrunzator cu ochii ei blajini, de parca ar vorbi fata catre fata cu Maicuta Domnului. Eu cred ca ajunsese la masura aceea in care chiar putea sa vorbeasca cu Ea. 

Noi, niste derbedei, niste golani pusi numai pe distractii si rele, ca atat ne ducea capul la vremea respectiva, am inceput sa batem in geam si sa zgaltaim usa si clanta foarte violent. Bineinteles ca batrana a iesit sa vada ce se intampla, dar era prea tarziu, fiindca noi ne si ascunsesem. Si tot asa, repetandu-se aceeasi scena de inca vreo doua-trei ori, la un moment dat batranica nu a mai deschis usa, ci statea cuminte pe pat, cu rugaciunea pe buze, apoi ridicandu-se de pe pat si facand inchinaciuni si tot repetand, ba se punea pe pat, ba facea inchinaciuni, in timp ce noi chiar bateam si cu o lopata, gasita intr-o magazie, in usa ei. Babuta vedea ca se misca clanta si ca fortam usa cu lopata ca sa o deschidem, dar a ramas atat de netulburata de ziceai ca mintea ei era rapita la cer. Poate credea ca o tulbura vrajmasul, dar chiar si asa, normal, pentru o batrana oarecare, e firesc sa tresara putin sau sa se sperie, in timp ce aceasta fiinta micuta si plapanda continua sa se roage netulburata. Tin minte, chiar si atunci cand a deschis usa prima oara, noi batand tare in usa, ea cu un calm, smerita, o auzeai intreband: "cine e?"; s-a uitat incolo si incoace si a inchis usa. Avea o blandete si un calm si va spun ca nu era din cauza fricii, ci parca era ceva firesc ce facem noi - asa de calma era. La un moment dat ne-am oprit, vazand ca nu o puteam speria si tot priveam pe geam razand, dar parca si captivati de contemplatia batranei. 
Ce m-a impresionat si mi-a ramas intiparit in minte e ca statea in sezut pe pat si isi facea vreo zece cruci, apoi se oprea, iar buzele-i incepeau a se ruga, apoi se ridica si facea cateva inchinaciuni si tot asa, repetand aceeasi miscari ca si cum ar face asta de-o viata. Si tin sa precizez ca facea asta chiar dinainte sa bocanim in usa, deci nu poti sa zici ca facea din frica. 
Dupa toate acestea am plecat fiecare la casele noastre, fiindca era foarte tarziu, in jur de ora 23:00-24:00. Si asta a fost.

As fi vrut sa aflu cum o cheama pe batranica aceea ce m-a marcat si sa o trec in pomelnic. Dar Dumnezeu stie ca nu o voi uita si ma voi ruga mereu pentru dansa, precum si ea atunci, cu rugaciunea ei ce mi-a inmuiat inima.

Acum, dupa cativa ani, mi-am dat seama cat de reale sunt cuvintele lui Petre Tutea: "O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor."