“IUBIREA ESTE LEGATA ESENTIAL DE ADEVAR” – Interviu cu Parintele Profesor Theodoros Zisis

- Părinte profesor, se comentea­ză mult pe tema ecumenismului. Auzim foarte des opinii şi păreri mai mult sau mai puţin avizate pe această temă. Sfinţia voastră aveţi o deosebi­tă experienţă în dialogul ecumenic şi în mod special în dialogul cu romano-catolicii, Ajutati-ne să intrăm un pic în culisele acestui dialog…

- Intr-adevăr, am participat în numeroase comisii mixte de dialog între ortodocşi şi romano-catolici şi pot să vă împărtăşesc ceva din expe­rienţa mea. După cum ştiţi, aceste dialoguri au început în prima jumătate a secolu­lui 20, o dată cu începuturi­le mişcării ecumenice. Rolul principal în creşterea mişcă­rii ecumenice l-a avut Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului. Scopul declarat al lor era de reunire a lumii creştine, însă la un mod exterior. In spatele aces­tora, ca esenţă, era de fapt duhul sincretismului religi­os de factură new age-istă. Adică să nu se mai ia în sea­mă adevărurile de credinţă ale Bisericii, ci să se constru­iască un duh al comunicării, al întâlnirilor, al prieteniei. Chiar Patriarhul Athenago­ras a spus: „Lăsaţi dogmele teologilor! Noi vom propu­ne iubirea. Dogmele nu sunt piedici în calea iubirii“. Incă de la începutul acestui dialog aveam de-a face cu un minimalism dogmatic, cu o igno­rare a dogmelor Bisericii.

- Oamenii spun cu bucurie: „Toţi care credem în Hristos, toţi suntem creştini şi trebuie să ne iubim”. Nu mai sunt percepute consecinţele acestui minimalism dogmatic. Există asemenea consecinţe practice în via­ţa noastră? Nu este mai mare iubirea?

- Invaţă atât Sfânta Scrip­tură, cât şi Sfinţii Părinţi că atunci când există greşeală sau minimalism în credinţă, atunci există greşeală şi minimalism şi în viaţa mo­rală şi în viaţa duhovniceas­că. Atunci când adevărul de credinţă este stricat, se stri­că şi credinţa, şi morala, şi duhovnicia. Dacă nu s-ar în­tâmpla aşa, Hristos şi apos­tolii nu ar fi avut motiv să fie împotriva ereticilor. Vedem în Noul Testament că apos­tolii erau foarte duri în problema credinţei. Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie şi a auzit că înăuntru era şi ereticul Cerint. Şi atunci a spus: „Să nu intrăm, să nu se prăbuşească baia peste ace­la şi să pierim şi noi!“. Sfân­tul Apostol Pavel spune ca de omul eretic, după prima şi a doua mustrare să te depărtezi (Tit 3, 10) ca fiind singur de sine osândit. La fel, iarăşi, Sfântul Ioan Teologul, care, nu uitaţi, esteapostolul iubi­rii, spune ca pe eretic să nu-l primiţi în casă şi să nu-i zi­ceţi: Bun venit! (IIIoan 1, 10-11). Credeţi oare că apos­tolii nu iubeau pe eretici?

Andrei, te întreb pe tine, şi pe credincioşii din Romania: când iubeşti pe cineva cu adevărat? Atunci când îi ascunzi adevărul sau atunci când îi spui adevărul? Pen­tru că aceasta este iubirea adevărată. Când ai dorin­ţa fierbinte ca şi celălalt, cel de lângă tine, să se mântu­iască, atunci îi spui adevă­rul; îi spui: „Ceea ce crezi tu este greşit! Vino la adevăr, ca să te mântuieşti!”. Asta au făcut permanent sfinţii şi chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut asta cu fa­riseii şi cărturarii. De aceea trebuie să înţeleagă oamenii că iubirea este legată esenţi­al de adevăr. Iubirea şi adevărul sunt nedespărţite. Fără adevăr, iubirea este minci­noasă. Luaţi-o pur omeneş­te! Poţi să îţi iubeşti soţia şi să nu îi spui adevărul? Dacă o iubeşti îi spui adevărul! In Grecia avem o vorbă: „Pen­tru că ţin la tine, îţi spun ade­vărat!“.Ortodocşii tradiţio­nalişti iubesc cu adevărat. Pe catolici, pe musulmani, pe monofiziţi, pe protestanţi. Pe toţi îi iubim şi vrem să îi ajutăm să afle adevărul spre folosul lor, spre mântuirea lor. Ceilalţi îşi bat joc de ei şi îi mint.

- Există în tipicul bisericesc o rânduială de anatematizare a ereticilor care se făcea în biserici în Duminica Ortodoxiei. Este această rânduială conformă dragostei creştine pe care o aminteaţi?

- Anatemele care se ros­tesc în Duminica Ortodoxiei au caracter pedagogic şi scopul lor este de a-i pune în gardă pe credincioşi, de a-i apăra de erezie. Atunci când credinciosul aude în biserică că erezia se anatematizează, atunci conştientizează peri­colul pe care ea îl reprezintă pentru mântuire. Inţelege că acceptând învăţăturile eretice îşi pierde sufletul. Dar ana­temele sunt iubire şi faţă de eretici, pentru că aceştia, vă­zând poziţia Bisericii, conşti­entizează uneori greşeala în care se află şi se întorc la Or­todoxie. Este exact ceea ce spuneam: iubirea adevărată şi nu iubirea falsă. Este ceea ce face orice părinte pentru copiii săi. Când vrea să le ara­te că un anumit lucru este un pericol foarte mare, se com­portă foarte dur, le vorbeşte foarte dur, ca astfel ei să în­ţeleagă cât este de periculos acel lucru. Anatemele trebu­ie rostite în biserică.

- Spuneţi că greşeala dogmatică duce şi la greşeală morală…

- E foarte simplu să ve­deţi unde a ajuns creştinis­mul apusean. Asta pentru că au făcut greşeală în dogmă. Sfântul Apostol Pavel spu­ne că atunci când nu ai ade­vărata cunoştinţă de Dum­nezeu, atunci Dumnezeu te lasă când eşti în încercare ca să trăieşti în păcat şi în pati­mile tale.

- Este ecumenismul, aşa cum se declară, un mijloc ceai de propovădu­ite a adevărului credinţei ortodoxe? Sunt voci care spun că suntem datori să fim în mişcarea ecumenică pentru a marturisi poziţia Ortodoxiei…

- Această întrebare este una foarte importantă. Atin­ge exact esenţa problemei ecumenismului. Ea naşte alte două întrebări fundamenta­le. Prima ar fi: “Până în seco­lul 20, când a început dialo­gul ecumenic, Biserica nu a dat mărturia cea bună?”. Toată pleiada de sfinţi care au tră­it până atunci, cum au mărtu­risit ei? Cum se comportau ei cu eterodocşii? Aveau astfel de dialoguri? Metoda dialo­gului de astăzi a fost necunos­cută Bisericii timp de 2000 de ani. Când o anumită grupare îmbrăţişa o anumită erezie şi când ea prindea putere, Bise­rica se neliniştea, dar nu fă­cea cu aceia dialoguri de la egal la egal, ci îi chema la Si­nod să îşi prezinte învăţătu­ra lor, iar Sinodul hotăra dacă aveau sau nu dreptate. Sino­dul era locul unde se mărtu­risea adevărul. A existat vreo­dată în Biserică dialog care să dureze 20-30 de ani? Se cer­ceta cazul şi, dacă se descope­rea o erezie, Biserica lua în­dată o decizie.

Cea de-a doua întrebare pe care o naşte întrebarea ta este: „Care sunt roadele pre­tinsei mărturisiri ortodoxe în acest dialog ecumenic?”. Cei care sprijină acest tip fals de dialog şi mişcarea ecume­nică afirmă că participă la acest dialog ca mărturisitori ai adevărului Ortodoxiei, dar sunt sute de exemple când tocmai reprezentanţii orto­docşi au trădat adevărul Or­todoxiei. S-a văzut în acest dialog că întotdeauna rezul­tatul lui a fost că ortodoc­şii au dat înapoi şi că nu au mărturisit adevărul, iar dacă vreunul dintre ei a mărturi­sit adevărul, a fost dat afa­ră din acest dialog. Sunt aleşi să participe doar acei teologi care sunt de acord cu duhul sincretist.

- La dialogul ecumenic participă astăzi şi credinţa mozaică şi islamul. Ce părere aveţi de dialogul cu ei?

- Aceştia nu cred că Hris­tos este Dumnezeu. Păi dacă Hristos nu este Dumnezeu, înseamnă că învăţătura Sa e una omenească. Hristos ar fi deci un filosof a cărui învă­ţătură poate fi trecută cu vederea. Cum nu ne leagă filosofia lui Platon şi Aristotel, aşa nu ne leagă nici învăţătu­ra lui Hristos. Toţi Sfinţii Părinţi spun că iudaismul şi is­lamul nu conduc către mân­tuire. Cei care participă la acest dialog au ajuns să spu­nă că şi islamul, şi iudaismul sunt căi de mântuire.

Sfinţii Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama îl numesc pe Mohamed antihrist.In Co­ran este scris că atunci când Hristos ar fi ajuns în faţa lui Allah, ar fi fost întrebat: „Ai învăţat Tu că eşti Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu?”. La care Hristos ar fi răspuns: „Eu nu am învăţat aşa ceva. Sunt minciunile Evangheli­ilor. Ucenicii mei au învă­ţat asta, nu Eu“. Vă întreb: „Fără Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, există mântuire?”.

Şi despre iudaism, dacă iudaismul ar fi condus la mântuire, ce rost a mai avut venirea lui Hristos? Eu pre­dau patrologie. Sunt foar­te mulţi părinţi care au scri­eri intitulate: Contra iudeilor, cu o exprimare extrem de dură împotriva lor.

- Vedeţi însă, în prezent, de mul­te ori credinţa iudaică se confundă ca etnia iudaică, cu poporul evreu. De aceea mulţi se tem facă afirma­ţii împotriva credinţei iudaice, ca să nu fie confundate cu afirmaţii impotriva etniei şi să fie acuzaţi de anti­semitism…

- Ştiu asta. Apostolii erau însă iudei şi, când erau izgo­niţi de fraţii lor de neam, ei răspundeau că sunt datori să asculte de Dumnezeu. Noi, creştinii, nu trebuie să gân­dim etnofiletist, împotri­va vreunui neam. Credin­ţa este înainte de ţară şi de neam. Şi între noi, ortodoc­şii, ţara noastră nu este Elada sau România, ci Impără­ţia Cerurilor.

- Mulţi tineri işi fac studiile teolo­gice în Occident, la universităţi cato­lice sau protestante, şi ajung apoi cle­rici ortodocşi. Vedeţi vreun pericol în această modă?

- Da. Este un mare pericol. Avem un exemplu din perioada stăpânirii turceşti. Aţi auzit de sfinţii colivazi? Cei trei mari sfinţi colivazi au fost Sfântul Athanasie din Paros, Sfântul Macarie Notara şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Sfântul Athanasie din Paros a fost întrebat de cineva dacă este o idee bună să îşi trimită copilul să studieze în Apus. Era în perioada ateismului şi iluminismului. Şi a răspuns sfântul: „Eu nu pot să vă interzic asta, dar, dacă va merge acolo, există pericolul să se întoarcă ateu”.

Catolicismul şi protestantismul i-au influenţat pe toţi teologii ortodocşi care au mers să studieze în Apus.Au mers în Germania, în Franţa, la Roma şi, minunându-se de clădirile frumoase, de universităţile mari, de bibliotecile imense, s-au simţit complexaţi şi şi-au zis: „Aceste popoare sunt înaintea noastră!”; şi, încet-încet, ortodoxia lor a început să se clatine. Există multe exemple de profesori greci care au studiat în Occident şi s-au întors în Grecia cu altă teologie. Acum scriu cu multă admiraţie despre teologi apuseni, dar fără să înţeleagă esenţa teologiei acelora şi în bibliografiile lucrărilor proprii au plăcerea să treacă multe nume de teologi protestanţi şi nu pe Sfinţii Părinţi. Ba se întâmplă asta şi în predica din biserică. In loc de sfinţi precum Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur, ei îi citează pe Bultmann şi Kuhlmann! Şi credincioşii îi privesc cu respect, ca pe oameni cultivaţi şi învăţaţi.

Nu e rău să mergi acolo, să cunoşti ce spun teologii apuseni, dar să cunoşti, nu ca să te schimbi, ci ca să ştii să te fereşti de ereziile şi căderile lor. Este foarte bine ca un teolog să meargă în Apus atunci când s-a copt şi când a dobândit un fundament ortodox puternic.

- La nivel european şi mondial există astăzi numeroase ameninţări la adresa creştinilor şi a moralei creştine…

- De distrugerea familiei, de homosexualitate, de pedofilie, suntem vinovaţi noi, creştinii. Suntem vinovaţi pentru că nu suntem creştini adevăraţi. Dacă eram creştini adevăraţi, am fi fost lumina lumii şi sarea pământului, exemplu pentru întreaga umanitate. Dar astăzi, pentru că şi noi, creştinii, ne-am secularizat şi ne-am dat după duhul lumii, lumea nu mai are exemplul sfinţeniei. Nu mai există această viaţă a creştinului. In vremea de început, creştinismul era ascetic, era sfânt.Ceea ce a păţit apusul catolic şi protestant, această „căldiceală” şi în dogmă, şi în etos, aceasta este consecinţa descreştinării şi asta se încearcă şi în ţările ortodoxe. Cu intrarea noastră în Europa, acest pericol creşte, pentru că nu trăim creştineşte nici noi şi, mai ales, nici clericii noştri.

- Şi cum trebuie sa lupte creştinii cu aceste ameninţări?

- Exemplul îl avem de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Nu putem să plănuim noi singuri. Apostolii şi-au început lucrarea lor fără nici un fel de putere, fără stat, fără guvern, fără învăţătură. Erau simpli pescari şi acei simpli pescari au răspândit creştinismul în toată lumea. Aceasta s-a întâmplat cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu. Când noi ţinem învăţătura Evangheliei, oricât de neputincioşi am fi, Dumnezeu devine împreună luptător cu noi şi ne dă putere. Atunci când tăiem din credinţă, când tăiem din viaţa în Hristos, când nu suntem hotărâţi ca însăşi viaţa noastră să o dăm lui Hristos sau pentru Hristos în sens martiric, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, atunci harul lui Dumnezeu ne părăseşte.

- Unii ar spune astăzi că o viată morală ar fi suficientă şi că adevarul de credinţă contează mai puţin…

- Amintiţi-vă de căderea Constantinopolului în mâinile islamului.De ce a îngăduit Dumnezeu să cadă Constantinopolul? Pentru că ortodocşii au trădat credinţa, în 12 decembrie 1452, deci, iată, numai cu câteva luni înaintea căderii Constantinopolului, s-a făcut liturghie în Sfânta Sofia, ortodocşii şi catolicii împreună. Se ştie că, după cucerire, sultanul Mahomed a avut o întrevedere cu generalii săi, ca să se bucure de izbândă. Şi cum mâncau ei şi se veseleau, deasupra sultanului, pe perete, s-a arătat o mână. Sultanul, înfricoşat, a chemat pe toţi înţelepţii săi să tâlcuiască semnul acela, dar nimeni nu a ştiut. Şi atunci au întrebat şi pe Ghenadie Scholarios, care era simplu monah, de altfel singurul din Constantinopol care se opusese ferm unirii cu catolicii. El a cerut răgaz de o săptămână şi le-a zis: „Dacă în răstimpul acesta o să îmi descopere Dumnezeu, o să vă spun”. Şi Dumnezeu i-a descoperit că palma aceea cu cinci degete răsfirate car s-a arătat deasupra sultanului însemna că dacă în Constantinopol ar mai fi rămas măcar cinci ortodocşi adevăraţi, nu ar fi căzut oraşul. Şi să ne mai amintim şi că până pe 28 mai 1453 toate încercările sultanului Mahomed al II-lea de a cuceri Constantinopolul au eşuat şi era hotărât să se retragă. In seara dinaintea căderii, 28 spre 29 mai, un cleric musulman a spus însă: „Nu plecaţi. Până noaptea aceasta am văzut deasupra cetăţii un nor alb, harul lui Dumnezeu care îi apăra pe bizantini. Acum însă norul s-a ridicat. Dumnezeu i-a părăsit. Acum putem să îi cucerim“. Şi i-au cucerit.

- Dovadă că în secolul 7, în vremea Patriarhului Serghie, Constantinopolul a fost scăpat de năvălitori în mod miraculos de către Dumnezeu, deşi armata şi împăratul nu se aflau atunci în cetate să o apere…

- Exact. Aşa cum am mai spus: când suntem nemişcaţi în credinţa noastră, atunci îl avem pe Dumnezeu împreună lucrător cu noi. Şi când Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.

- Ştim că Biserica este şi va fi biruitoare, însă vremurile acestea ele acum par atât de tulburi şi de amestecate. Daţi-ne, în final, un cuvânt de îndrumare pentru vremurile pe care le trăim…

- Ai dreptate. Este o mare tulburare, o mare amestecare a lucrurilor, încât mulţi cred că suntem aproape de sfârşitul lumii, aproape de venirea antihristului. Insă acesta nu este neapărat un semn, pentru că Biserica nu trece prima dată prin astfel de tulburări. Şi apostolii spuneau încă de la început că venirea Domnului se apropie. Această stare eshatologică permanentă, această stare de aşteptare a venirii Domnului este o stare naturală a creştinului. Nici perioada apostolică, într-un imperiu idolatru şi imoral, nu era uşoară.Şi, în acele vremuri grele, Sfântul Apostol Pavel spunea că de-ar veni înger din cer sau chiar el însuşi de şi-ar schimba predania, creştinii să nu îşi schimbe credinţa lor.

Dar ce se vede este că această perioadă este cea mai grea dintre toate perioadele. Nu ştiu dacă poate fi ceva mai grav decât ceea ce trăim acum. Adică cei care ar trebui să păzească turma lui Hristos şi să îi gonească pe duşmanii credinţei, tocmai aceştia fie sunt indiferenţi, fie îi ajută pe duşmanii credinţei! De aceea şi poporul simplu spune: „Noi ce să facem?”. Ceea ce au propovăduit apostolii şi modul în care ei înşişi s-au comportat în vremurile lor grele erau răbdarea, rugăciunea, pocăinţa şi, mai ales, conştientizarea că nu aparţineau acestei lumi, ci împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să avem comportamentul lumii iubitoare de îmbogăţire, de sexualitate, de lux, de trai uşor. Noi trebuie să urmăm calea cea îngustă. In mod normal, noi ar trebui să trăim în lume la fel cum trăiesc monahii într-o mănăstire. Atunci când creştinul are o viaţă ascetică şi trăieşte purtând crucea lui Hristos, toate aceste tulburări care au loc nu îl deranjează prea mult. El doreşte doar să trăiască pentru a ajunge la momentul fericit al morţii, care îl conduce în împărăţie. Trebuie să ne străduim în viaţa aceasta să nu pierdem drumul care duce la mântuire.

Ştim despre o vedenie pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare legat de erezia ariană. L-au întrebat oamenii pe Sfântul Antonie: „Noi ce să facem?”. Şi Sfântul le-a istorisit vedenia sa, care arăta cât de grav era faptul că arienii erau eretici, după care le-a răspuns: „Feriţi-vă să nu vă molipsiţi şi voi!”. Acum, când avem de-a face cu erezia ecumenistă, erezie despre care încă oamenii nu conştientizează că este erezie, trebuie ca toţi cei cu sfântă nelinişte pentru dreapta credinţă să îi păzim pe oameni să nu se molipsească de erezie, iar pentru suferinţele, pentru crucea pe care o purtăm în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu, căci aşa El ne fereşte de a iubi lumea aceasta. Căci dacă cineva iubeşte lumea aceasta, atunci urăşte pe Dumnezeu (I Ioan. 2,15), ne spune Sfântul Ioan Teologul.

sursa: "Lumea credintei”, nr. 1 (138)/ ianuarie 2015