8 noiembrie – Sfintii Arhangheli Mihail si 

Gavril – Cuvantul Capitanului

Patru linii brãzdeazã mica noastrã viatã initialã:

1. Credinta în Dumnezeu. Toti credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Cu cât eram mai încercuiti si mai singuri, cu atât preocupãrile noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu si spre contactul cu mortii nostri si ai neamului. Aceasta ne dãdea o tãrie invincibilã si o seninãtate luminoasã în fata tuturor loviturilor.

2. Încrederea în misiunea noastrã. Nimãnuia nu i se putea servi nici cel mai mic argument despre posibilitatea victoriei. Eram asa de putini, asa de tineri, asa de sãraci, asa de urâti si de urmãriti de toatã lumea, încât toate argumentele scoase din starea de fapt pledau contra unor perspective de biruintã. Totusi mergeam înainte, datoritã numai încrederii în rosturile noastre, o încredere nelimitatã în steaua noastrã si a neamului.

3. Dragostea dintre noi. Unii ne cunosteam mai dinainte, având mari legãturi sufletesti, altii însã erau copii, studenti în primul sau al doilea an, pe care nu-i cunoscusem niciodatã. Din cele dintâi zile s-a stabilit între noi toti o legãturã de dragoste ca si cum am fi fost din aceeasi familie si ne-am fi cunoscut de mici copii.

Era nevoie de un echilibru interior pentru a putea rezista. Dragostea dinãuntru trebuia sã fie de aceeasi intensitate si fortã, cu presiunea noianului de urã din afarã. Viata noastrã în acest cuib nu era o viatã oficialã si rece, cu distantã între sef si soldat, cu teatru, cu declaratii retorice si ifose de sefie. Cuibul nostru era cal d. Raporturile dintre noi erau absolut familiare. Cineva nu intra aici ca într-o cazarmã rece, ci ca în casa lui, ca în familia lui. Aici nu venea numai pentru a primi ordine. Aici gãsea o razã de dragoste, un ceas de liniste sufleteascã, un cuvânt de încurajare, o mângâiere, un ajutor la nenorocire sau la nevoie. Din partea legionarului nu se cerea atât disciplinã, în sens de cazarmã, cât bunã cuviintã, devotament si zel la lucru.

4. Cântecul. Probabil, nepornind pe drumul ratiunii, cu alcãtuire de programe, discutii contradictorii, argumentãri filosofice, conferinte, singura posibilitate de manifestare a stãrii noastre lãuntrice, era cântecul. Cântam acele cântece în care simtãmintele noastre îsi gãseau multumire.

“Pe o stâncã neagrã”, cântecul lui Stefan cel Mare, a cãrui melodie, se spune, cã s-a pãstrat din timpul lui, din generatie în generatie. Se spune cã în sunetul acestei melodii intra Stefan triumfãtor în cetatea sa de la Suceava, acum 500 de ani. Când îl cântam, simteam trãind acele vremuri demãrire si de glorie româneascã, ne afundam în cinci sute de ani de istorie si trãiam câteva clipe acolo în contact cu vechii soldati si arcasi ai lui Stefan si însusi cu el.

“Ca un glob de aur”, cântecul lui Mihai Viteazu. Cântecul lui Avram Iancu; “Sã sune iarãsi goarna”, cântecul Scolii Militare de Infanterie de la 1917. “Sculati soldati”, compus de Justin Iliesu si de Istrati, pe care noi l-am proclamat Imn al Legiunii etc.

*

Pentru a putea sã cânti, îti trebuie o anumitã stare sufleteascã. O armonie în sufletul tãu. Cel ce merge sã fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge sã facã o nedreptate. Nici cel al cãrui suflet e ros de patimi si de vrãjmãsie fatã de camaradul sãu. Si nici acela al cãrui suflet e sterp de credintã.

De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori veti avea nevoie de a vã orienta în spiritul legionar, sã vã reîntoarceti la aceste patru linii de început, care stau la baza vietii noastre. Iar cântecul vã va fi un îndreptar. De nu veti putea cânt a, sã stiti cã este o boalã care vã roade în adâncul fiintei voastre sufletesti sau cã vremea v-a turnat pãcate peste sufletul curat; iar dacã nu le veti putea vindeca, sã vã dati de o parte si sã lãsati locul vostru, celor ce vor putea cânta.

Ducându-neviata pe liniile de mai sus, chiar din primele zile am început sã actionãm. Am fixat sefi, care primeau si dãdeau ordine.

N-am pornit prin cine stie ce mari actiuni. În mãsura în care ni se puneau problemele în fatã, noi le rezolvam.

Cea dintâi actiune a fost aranjarea camerei din cãmin, în care era icoana Sfântului Arhanghel Mihail. Ne-am vãruit-o singuri, am spãlat pe jos. Legionarele au început sã coasã perdelute. Apoi, legionarii au scris mai multe maxime strânse de mine. Acestea erau luate, fie din Sfânta Scripturã, fie din alte scrieri. Cu ele am împodobit peretii.

Iatã o parte din ele:

“Dumnezeu care ne poartã cu carul lui de biruintã”.

“Cel ce va birui… Eu voi fi Dumnezeul lui”.

“Cel ce n-are sabie sã-si vândã haina si sã-si cumpere”.

“Luptati cu vitejie pentru credintã”.

“Feriti-vã de poftele cãrnii, care omoarã sufletul”

“Fiti treji”.

“Nu alunga eroul din tine”.

“Frati la bine… si la rãu”.

“Cine stie sã moarã, nu va fi rob niciodatã”.

“Astept învierea Patriei mele si nimicirea cetelor de vânzãtori” etc.

În timp de o sãptãmânã, sediul nostru era aranjat. O a doua mãsurã a fost de altã naturã: atitudinea noastrã fatã de atacurile din afarã. Nu rãspundeam. Era ceva greu pentru toti. Ni se sfâsia fiinta noastrã moralã. Era însã timpul eroismului rãbdãrii.
O altã mãsurã: nimeni nu va cãuta sã convingã pe cineva pentru a-l determina sã se facã legionar. Obisnuita tragere de mânecã si pescuire de membri, nu mi-au plãcut niciodatã. Sistemul este si a rãmas contrar, pânã în ziua de astãzi, spiritului legionar. Noi ne vom fixa punctul de vedere si atât. Cine va voi, va veni. Si va intra, dacã va fi primit.
Dar cine venea? Veneau oameni de aceeasi esentã sufleteascã cu noi. Multi? Foarte putini. La Iasi, dupã un an eram cu doi sau trei, mai multi decât în prima zi. Din tarã însã, erau mai multi si se înscriau în mãsura în care se afla de existenta noastrã. Toti acei care veneau la noi aveau douã linii distincte care le puteai vedea clar:

1. O mare corectitudine sufleteascã.

2. Lipsa de interes per sonal. La noi nu se putea câstiga nimic. Nici o perspectivã surâzãtoare nu se deschidea. Aici toti, nu aveau decât de dat: suflet, avere, viatã, capacitate de dragoste si încredere.

Chiar dacã se strecura vreun incorect sau vreun interesat, nu putea rãmâne printre noi. Nu-si gãsea mediul prielnic aici. Iesea automat. Peste o lunã, un an, doi sau trei, retrãgându-se, dezertând sau trãdând.

Sursa: http://deveghepatriei.wordpress.com/