Au trecut aproape o mie de ani de când prima dintre patriarhiile istorice, a Romei, s-a îndepărtat de Biserica cea Una şi a schimbat aproape toate tradiţiile proprii creştinismului autentic. De atunci şi până în zilele noastre, reprezentanţii papalităţii caută să refacă unirea cu Biserica Răsăriteană. Din păcate, dorinţa lor nu se bazează pe o întoarcere sinceră către Biserica Mamă, pe care în chip viclean au condamnat-o şi au anatematizat-o, în 1054, fără ca aceasta să fi greşit cu ceva. Mai mult, papii denumesc Biserica noastră „schismatică” şi pe ortodocşi, „fraţi rătăciţi”, şi ne aşteaptă să ne întoarcem în îmbrăţişarea lor! Evită sistematic să discute cu comisiile de dialog ale Bisericilor Ortodoxe asupra principiilor teologice pe care s-a sprijinit Biserica cea Una a lui Hristos în primele zece secole creştine. Fără găsirea şi recunoaşterea unor dogme şi învăţături comune, proprii Bisericii celei Una a lui Hristos de până la 1054, credem cu fermitate că reprezentanţii celor două părţi nu vor reuşi să colaboreze şi să apropie cele două Biserici (cea falsă de cea adevărată – n.n.).
O altă armă puternică, care ar putea ajuta acestei încercări comune, ar fi trăirea pocăinţei. Din păcate, nu poate exista pocăinţă întru Hristos, acolo unde nu mai există Duhul Sfânt. Adevărata pocăinţă, cum se ştie, presupune smerenie, mărturisirea greşelilor şi a păcatelor înaintea lui Dumnezeu, cu zdrobire de inimă şi căutare a milei dumnezeieşti. Cum pot să se pocăiască, ceea ce înseamnă să se lepede de patimile şi păcatele lor, de egoism, oamenii care nu mai au în credinţa lor prezenţa Duhului Sfânt? Iar dacă cred că totuşi se mai împărtăşesc de această prezenţă, de ce nu pot să se lepede de patimile lor? Nu judecăm, desigur, pe nimeni, dar ne întrebăm de ce nu scot şi ei din morminte moaşte nestricăcioase şi izvorâtoare de mir, aşa cum scoate Biserica Ortodoxă?
Reprezentanţii care participă la aceste dialoguri, nu doar cei ortodocşi şi catolici, ci şi din partea celorlalte culte protestante şi neoprotestante, se plâng de faptul că lucrurile nu avansează aproape deloc şi că după mai bine de 40 de ani nu se constată niciun progres real. Poate că a existat totuşi un „progres” din partea catolicilor, care au reuşit să înmoaie vigilenţa şi statornicia în dreapta credinţă a unor reprezentanţi ortodocşi. Acest lucru se poate constata din documentul comun redactat la întâlnirea de la Balamand din Liban, în iunie 1993, unde au fost admise lucruri inacceptabile. Dacă până atunci uniaţia era condamnată oficial şi unanim de ortodocşi, ca fiind un obstacol major în calea dialogului, în textul de la Balamand este prezentată ca o „punte” care ar putea contribui la unire. Mai mult, s-a dat dreptul uniaţilor să participe la întâlniri, cu pretenţia ca părerile lor să fie luate în consideraţie.
Tristeţea şi dezamăgirea noastră faţă de aceste lucruri a fost confirmată de reacţia imediată a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu şi a Patriarhului rus Alexei, care au condamnat existenţa Uniaţiei şi au considerat-o ca pe un obstacol decisiv în calea dialogului. Din păcate, strategia bisericii Romei nu s-a schimbat nicio secundă. Continuă să organizeze misiuni, să trimită episcopi, clerici şi monahi în regiuni unde nu există deloc credincioşi catolici.
Spre exemplu, după căderea comunismului, au trimis 2500 de misionari în Albania. În vreme ce din Grecia au fost trimise în sprijinul Arhiepiscopului Anas-tasie doar 15 persoane. În oraşul Koriţa, unde nu exista niciun catolic, papa a instalat un episcop, cu tot personalul aferent. Au construit şi o biserică şi au început un prozelitism agresiv faţă de ortodocşii albanezi. La fel au procedat şi în Arghirocastro şi în toată ţara. Simţim o adâncă tristeţe când vedem oameni care s-au născut ortodocşi şi care au fost momiţi cu diferite avantaje materiale şi promisiuni de mărire să-şi abandoneze credinţa. Au devenit un fel de noi ieniceri, care au ridicat armele nerecunoştinţei şi ale trădării şi au lovit în Trupul Bisericii lui Hristos, pe care au negat-o, pierzându-şi astfel sufletele pentru vecie. Se bazează pe banii pe care i-au primit, pe măririle lumeşti care le-au fost promise şi trăiesc în confuzie, voind să fie învăţători ai legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire (1 Timotei 1, 7). Ne spun Sfinţii Părinţi că este mai bine dacă ar trăi cineva, chiar cu păcatele lui de zi cu zi, în ortodoxie, decât să trăiască o viaţă aşa-zis sfântă şi să renege Biserica Ortodoxă. Ortodoxul, chiar dacă are păcate, prin pocăinţă se va mântui, în vreme ce ereticul, chiar dacă doreşte, nu se poate pocăi şi deci nici mântui, deoarece îi lipseşte dumnezeiescul har. Erezia este o rătăcire diavolească şi, de aceea, cât trăieşte în erezie, omul nu se poate mântui. Diavolul răstoarnă valorile, îi prezintă victimei sale lumina evangheliei ca fiind întuneric, iar întunericul păcatului şi al ereziei ca fiind lumină. Mintea ereticului este inundată de mândrie luciferică. Se pierde smerenia, cea care îi oferă omului dumnezeiasca lumină şi harul lui Dumnezeu.
Adresăm, aşadar, o rugăminte fierbinte către toţi creştinii ortodocşi de pretutindeni, să păstrăm împreună steagul sfânt al Ortodoxiei în inima şi în viaţa noastră. Numai aşa putem să fim protejaţi duhovniceşte de orice rană sufletească. Fără Ortodoxie, închidem porţile mântuirii nu doar pentru noi, ci şi pentru atâtea milioane de oameni care-şi doresc unirea cu Hristos şi pentru care suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu. Sufletul lor este avid de libertate, de pace, de bucurie în inimă, de toate aceste daruri ale Duhului Sfânt, care nu se pot obţine în afara credinţei autentice şi a luptei duhovniceşti împotriva patimilor. Îndepărtarea de sfânta noastră credinţă este, în acelaşi timp, îndepărtare de Biserică şi de Dumnezeu. Aceasta înseamnă, într-un cuvânt, moartea sufletului! Fie ca Bunul Dumnezeu să ne păzească de asemenea rătăciri!
Rugăciunea tuturor ortodocşilor ar trebui să fie fierbinte şi neîncetată către Bunul Dumnezeu, Care-Şi iubeşte făpturile Sale, să-i întoarcă pe toţi cei rătăciţi în staulul Sfintei Sale Biserici, unde vor străluci toţi cei nou luminaţi, „străini de orice întinare a celor cuviincioase”, cum spune un imn al Bisericii noastre. Amin.
